Alături de Eminescu dea lungul timpului

La mijlocul lunii ianuarie în acest an cu terminație ghinionistă, 2013, toți românii iubitori de țară și străbuni serbează cea dea 163-a aniversare a nașterii celui mai mare poet, publicist, etc.etc al neamului românesc. Eminescu este dincolo de ce ne învață profesorii la școală, pe băncile universităților sau ceea ce au scris, scriu și vor mai scrie criticii literari despre opera sa. Eminescu este unic în felul său și e perceput diferit de oamneii care fac umbră acestui pământ începând cu cei de la opincă până la vlădică. 

Mă consider unul dintre puținii fericiți care am crescut cu poveștile lui Creangă și Eminescu, Harap Alb și Făt Frumos pe care mi le citea babacu înainte de culcare. Lumea în care binele întodeauna învinge răul și toți trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți a fost nuanțată câțiva ani mai târziu cu primii fiori ai dragostei percepute și râvnite în stil eminescian. Câți din noi recitind versurile de iubire a marelui poet își amintesc primele iubiri, dezamăgiri și victorii ale năstrușnicului cupidon. Odată cu trecerea timpului mai mult din constrângere decât din plăcere, cei mai mulți ajung la lucrările cu tentă filosofică și la opera publicitică în care geniul și preocupările sale umaniste au găsit tribuna de la care a putut să militeze pentru idealurile universal valabile în general și cele ale românilor de pretutindeni în particular(în secolul al XIX-lea provinciile românești Transilvani, Bucovina și Basarabia erau în componența Imperiului Austro-Ungari respectiv Imperiul Țarist). Primblându-mă pe ulicioarele Iașilor în amurgul serilor tomnatice, petrecând cu prietenii și colegii de la Facultatea de Istorie pe la Ciric, Bolta Rece sau Bojdeuca lui Creangă,  locuri pe unde au trecut și au poposit marii reprezentați ai culturii naționale dar și ai vieții politice, mă cuprindea un fior de fericire și împlinire. Prietenia și destinul oarecum tragic a celor doi prieteni Creangă și Eminescu, este o altă bucată din realitatea vieții acestuia, care scapă atenției celor mulți, ne mai vorbind de ultimii ani 1883-1889 și finalul tragic, urzit și falsificat de dușmanii virulentului redactorului șef  al cotidianului bucureștean Timpul.

Așa cum asociem anumite melodii cu perioade sau momente cruciale în viață, la fel este și opera scriitorului de la Ipotești pentru mulți chiar și pentru un omulean născut pe malul bâcului într-i țară rășchirată pe-o jumatate de glob. Cred că fiecare om îl înțelege și îl iubește în felul său, bine-ar fi ca cei care nu-i voiesc tihna nici după moarte să nu-i hulească talentul și geniul artistic, că pentru toate celelalte există legi, stat și ministere. 

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece... (Glossa fragment).