Pacala în Arabia 2, pe aripile acvilei între cer si pamant...

Susura izvorul de sub cârciuma din mijlocului satului agale, câinii lătrau la cirezile de vite ce plecau după laptic, scărpinându-se degarduri, bananele cu talanca ucideau simfonia apaispea a lui motzart, iar deasura coamei dealului se înaltă triumfătoare acvila cu doua capuri de pe stema Moldovei medievale ducandul pe Pacala pe aripile vantlui departe de cei dragi, locurile copilăriei,a primelor iubiri si ce mai una alta departe de altarul sufletului sau.

Prietenii omuleanul nostru nu avea pre multi, un contopist, un vătaf, un boiernas pripasit la tata universitatilor occidentale,vreo trei patru breslasi, cativa cantareti de strana si si încă vreo doi trii patru omuleni aruncati de soarta ca zarurile pe mai multe meridiane, gata sa sară in ajutor c-o vorba, rugaciune, un harlet, un topor si o pusca in caz de urgie. Greu i-a mai fost lui Pacala sa împace sfaturile, realitatile si visele care doar ele stiu limanul in care va poposi drumetul nostru prin nisipurile mișcătoare ale Orientului. Mijlociu.
In drumul spre necunoscut,înarmat cu oleacă de aghiazma, anafura,doua iconiti, un ceaslov îngălbenit de ani si de toamnele fierbinti de rugăciune, prin fata lui treceau ca un vis expedotiile cavalerilor medievali împotriva necredincioșilor, omul rosu care duce spre pierzanie, pădurea de arama si de argint si lacul in care fat frumos cat pe ce era sa-si piardă cugetul si sufletul pentru cântecul sirenelor cu toate farmecele lor...
Lumea se învârtea ca un ghem in labele pisicutei pe lijanca într-o zi frumoasa de iarna, regii deveneau pioni,paiatele idoli ai prostimii iar adevăratul suflet al pământului, al bucuriei de a fi om, iubind, jertfind, ctidorind si proslavind cerul pentru ploaie si binecuvântarea cereasca din viata s-au pierdut în zarva mahalalelor si nimicnicia si îngustimea mintilor concentrate definitiv asupra cărnii si a pungii cu dirhami...