O "ŢARĂ" NEBUNĂ DE TOT

Cel care controlează trecutul, acela controlează şi viitorul. Cel ce controlează prezentul controlează şi trecutul. Doar în două propoziţii putem rezuma procesele de manipulare, dezinformare şi îndobitocire a maselor practicate de guvernele statelor lumii de la primele sale forme de organizare pâna la superputerile economice şi politice ale momentului. Chiar dacă pare absurd, sistemul democraţiei populare conţine în esenţa sa germenele dictaturii şi a revoltei. Aşa cum susţineau unii istorici francezi, lumea şi istoria umanităţii are o evoluţie ciclică, apariţia, consolidarea, apogeul şi declinul sunt etapele definitorii ale creaţiei politice ale minţii umane. S-ar părea că niciodată până acum omenirea nu a trăit mai uşor, beneficiind de asisţenţă medicală, munca cere un efort fizic relativ redus, produsele alimentare din belşug, etc, etc. Aparenţele înşeală şi contribuie la formularea unor generalităţi şi idei preconcepute care duc la denaturarea unui adevăr, transmis deformat posterităţii. „Cândva în alte vremuri , un semn de alienare era să afirmi că pământul se roteşte în jurul soarelui, astăzi e o nebunie să mai crezi că trecutul este inalterabil”. Istoria o scriu învingătorii, şi indiferent cât de geniali sau minunaţi au fost „amerindienii”, alte popoare sau naţiuni, urma lor a fost ştearsă din memoria colectivă printr-o simplă mişcare de condei, sic! „Dacă trecutul este suprimat şi dacă mai rămâne ceva din el, acele fragmente supravieţuiesc doar în lucruri, nicidecum în cuvânt”(vezi civilizaţia etruscă din Italia(132).
Î
ntr-o lume paradoxală a terorii, Ministerul Adevărului concentra întraga informaţie, controla distracţiile de masă, învăţământul şi artele frumoase; Ministerul Păcii se preocupa de război; Ministerul Iubirii era însărcinat cu respectarea legilor morale şi cu menţinerea ordinii, iar Ministerul Belşugului trebuia să monitorizeze creşterea vertiginoasă a economiei, într-o ţară în care oamenii nu aveau cu ce se încălţa mulţumitor şi să-şi ascundă goliciunea corpului, supus frigului şi căldurii in aceleaşi zdrenţe invariabile. Tot ceil del al Belşug organizau şi foametea(8). Libertatea era văzută de puţinele minţi lucide pornind de la posibilitatea de a putea spune liber că doi ori doi fac patru. Dacă se admitea aceasta, toate celelalte decurgeau de aici, dar lucrul acesta banal era literalmente imposibil(71). Într-un astfel de mediu când respecţi regulile mărunte, îţi poţi îngădui să le încalci pe cele mai mari(în colhoz pe dealul mare, cine fură-acela are, cineva fura cu scacul, cineva cu căruţa, altul cu camionul, în timp ce la patrulea partaja vagoane întregi, deşi toţi îşi indeplineau datoria patriotică faţă de partid şi Fratele mai Mare(111). În amintirea lui Pavlic Morozov, copiii erau montaţi împotriva părinţilor, erau învăţaţi să-i spioneze şi să-i pârască pentru cea mai mică abatere. În acestă hiper-realitate familia a devenit o anexă a Poliţiei Gândirii. Oricând erai urmărit de cineva, care te cunoaşte în intimitatea ta(114). În aceste condiţii cele mai bine informate persoane asupra actualităţii erau în acelaşi timp incapabile a vedea lumea aşa cum era ea. O mai bună înţelegere a lucrurilor presupunea o adâncă autoînşelare, o mai mare înţelegere echivala cu o alienare desăvârşită(182).
S
copul falsificării şi rescrierii istoriei era acela de profilaxie, pentru a suporta mai uşor mizeria cotidianului în mare parte fiindcă nu mai exista un model pentru comparaţie şi, nu în ultimul rând, pentru a confirma infaibilitatea Partidului. Căci trecutul era în viziunea lor doar ceea ce putea fi probat documentar sau reînviat din memorie(181). Era eternizată lipsa de libertăţi şi a inegalităţii sociale, era blocată dezvoltărea şi imobilizată istoria însăşi. În acest context războiele înghiţeau toate bunurile supraproduse şi conserva o mentalitate indinspensabiă societăţii ierarhizate. Era o luptă a elitelor conducătoare impotriva propriilor supuşi, scopul războiului fiind acela de a conserva structurile sociale existente(marea teroare comunistă şi masivele epurări din toate domeniile de activitate economie, viata politică, au urmărit şi ele scopuri similare(168). Era un sistem cu o structură piramidală, în care se glorifica liderul, personaj semidivin, cu o economie dirijată, orientată spre susţinerea războilui(împotriva duşmanilor interni şi a celor externi(167). Partidul avea două scopuri bine definite: cucerirea întregii lumi şi înabuşirea pentru totdeauna a gândirii libere(164). Minimul de trai se calculca întodeauna mai scăzut decât era necesarul(oare cum este calculat acest minimum acum în societatea aşa zisă democratică, şi cât de reale sunt aceste pronosticuri pentru oamenii străzii sau persoanele care şi-au dedicat o viaţă slujirii patriei şi acum ingheţă de frig şi sunt fără înconjoruri veritabili muritori de foame(162). În această societate utopica aşa ca în toate mediile umane oerganizate se distingeau trei pături sociale: cei-de-sus, cei-de-mijlor şi cei-de-jos (156), care este deosbirea de reliatatea în care locuiesc eu şi tu acum la un deceniu după trecerea în cel de-al treilea mileniu?
Sistemul de detenţie are drep scop primordial separarea oamenilor periculoşi de societate şi de ai corecta în celaşi timp pentru ai determina să devină oameni mai buni. Reintegrarea unei persoane după arestul închisorii totalitare se realiza prin „învăţătură, înţelegere şi acceptarea unanimă a realităţii Partidului”(220). Partidul stăruia în a deţine puterea numai de dragul puterii în sine. Puterea niciodată nu era cucerită pentru a renunţa la ea. Puterea nu era un mijloc în viziunea lor ci un scop în sine. Iar pentru a exercita mai eficient acestă forţă trebuie să controlezi conştiinţa pentru a dispune după bunul plac de materie(222). Un om îşi arată puterea sa asupra altuia prin simplul fapt că il face să sufere. Puterea constă în a pricinui durere şi a umili(225).
Această paralelă socială, acest univers al dictaturii şi terorii omniprezente a fost conceput de George Orwell, în timpul războiului rece, la o distanţă de sute de kilometri de lagărul socialist, în care nu a avut „fericirea” să călătorească niciodată. Câteva din ideile acestei cărţi sunt mult mai reale astăzi decât acum 50-60 de ani în urmă. Teroarea poate fi brutală, afişându-şi forţa deschis ori poate îmbrăca o mănuşă de catifea peste pumnul de oţel, care nu atacă carnea ci atentează direct asupra libertăţii spiritului. Vreau să cred că cele scrise mai sus nu au nici o legătură cu viaţa şi realităţile în care am fost sortiţi să ne naştem şi să traim, idei despre o lume fantastică şi nu una autentică, dar cu toate acestea intuiesc că vizionarul din socolul al XIX-lea, Jules Verne, a avut un urmaş pe măsură un veac mai târziu, în spiritului lui George Orwell.
Sursă: George Orwell, 1984.