Drosera de Dubai

Fauna şi flora planetei noastre mai are multe surprize cu care poate surprinde până şi pe cel mai doxat doctor de biologie, iar în ceea ce priveşte spiritul şi psihologia umană mai au de curs multe râuri de tuş pentru a explica şi sistematiza felul oamenilor de a simţi, gândi şi exterioriza. Schimbul de latitudine geografică şi climă provoacă un gen de discomfort fizic şi psihic care poate fi depăşit doar că acomodarea la noutate necesită timp. Una din surprizele verii ce a trecut a fost "Drosera".

DROSERA este este una din puținele plante carnivore, care consumă aproximativ 50 de insecte pe an. Ea poate fi ușor recunoscută după florile de culoare albă și îndeosebi după frunze, pe care secretă substanțe lipicioase care se adună sub formă unor picături strălucitoare de rouă, de unde vine și denumirea plantei. Insecta care se așază pe o frunză a acestei plante se lipește de sucul lipicios al perilor maciucati. Făcând mișcări de eliberare, ea se lipește de mai mulți peri. Perii se încolăcesc în jurul insectei și secretă un suc lipicios, abundent, care sufocă insectă. Ea este apoi digerată de anumite enzime proteolitice timp de câteva zile, din insectă rămânând doar scheletul chitinos (Thank you Wikipedia şi Google, cum iubesc să spună train-erii noştri americani).
Dincolo de explicaţia ştiinţifică, descoperirea acestei minuni în mijlocul pustiului arab nu a lăsat diferente vietăţile ce au avut de face mai în de aproape sau doar în trecere cu aceasta. Prin simplul motiv ca ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place, iar culorile şi inocenţa aparentă nu este altceva decât un magnet care vrăjeşte. Într-un peisaj unde cele mai noi realizări high tech te transpun în alt veac, oamenii şi obiceiurile locului apar într-un contrast izbitor. Realitate pe care am surprins-o în zilele Ramadanului, când era categoric intersisă consumarea alimentelor sau a băuturilor în public până la apusul soarelui. Aşa de exemplu după semnalul încheierii postului zilnic spaţiosul food court din Dubai Mall devenea neîncăpător, iar arabii infometaţi formau adevărate şiruri indiene la fastfood-urile de import.Marea mai fierbinte ca apa caldă din ţevile Regiei Apă Canal din Chişinău şi mai sărată valurile care spală ţărmurile din Marea Neagră, unde baia este alterată cu consumul de bere, tarancă şi frigărui. Altă "tradiţie" locală interzice vânzarea directă şi consumul de alcool, amănunt care a surprins şi nemulţumit pe undeva "deti Litinanta Schmita". Peisajele de poveste cu oraşul luminat noaptea, locaţia cu wi-fi şi facilităţi de patru stele, au încins o horă care pe zi ce trece a devenit tot mai năucitoare. Iar florile ca florile, au nevoie ca toate organismele vii de lumina şi căldura razelor solare şi dacă sunt de fabricaţie autohtonă e cu atât mai bine . Lipicioasă sau nu, mortală sau inocentă, ţânţarii, bondarii şi greierii roiesc în jurul Drosoferei, care alege atent dar sigur urătoarea victimă. Dăruiţe-le femeilor flori, şi dacă găsiţi Drosofere de vazon, înlocuiţi banalul tranfir pentru persoana dragă cu o floare mult mai expresivă. În nisipurile mişcătoare la propriu şi la figurat din Dubai, zilele şi nopţile cu mafii care ţes conspiraţii, aburi de wiskey, vin şi narghilea, realitatea se dedublează, nopţile devenind zile şi zilele nopţi. Rămâne neschimbat acvariumul cu peşti, forfota personalului îmbrăcat în alb sau negru, mirosul de bucate şi obişnuita combinaţie de cuvinte parcă din altă limbă Cheesecake Rock sau Good Job!!!
În loc de post scriptum în completarea celor de mai sus, frumos aranjate în pagină şi în cuvinte Scrisoarea V de Mihai Eminescu:

Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,
Cînd dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos ochii,
Ca dovadă de ce suflet stă în piepții unei rochii…
Tinere, ce plin de visuri urmărești vre o femeie,
Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin alee
Și pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară,
Care-n tine se petrece… Ia întreab-o bunăoară —
O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode,
Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode…
Cînd cochetă de-al tău umăr ți se razimă copila,
Dac-ai inimă și minte, te gîndește la Dalila.

E frumoasă, se-nțelege… Ca copiii are haz,
Și cînd rîde face încă și gropițe în obraz
Și gropițe face-n unghiul ucigașei sale guri
Și la degetele mînii și la orice-ncheieturi.
Nu e mică, nu e mare, nu-i subțire, ci-mplinită,
Încît ai ce strînge-n brațe — numai bună de iubită.
Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine
Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine.
Dacă vorba-i e plăcută, și tăcerea-i încă place;
Vorba zice: „fugi încolo“, rîsul zice: „vino-ncoace!“
Îmblă parcă amintindu-și vre un cîntec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene și s-ar cere sărutată.
Și se naltă din călcîie să-ți ajungă pîn’ la gură,
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură,
Ce n-o are decît numai sufletul unei femei…
Cîtă fericire crezi tu c-ai găsi în brațul ei!
Te-ai însenina văzîndu-i rumenirea din obraji —
Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tînăr ca un paj —
Și adînc privind în ochii-i, ți-ar părea cum că înveți
Cum viața preț să aibă și cum moartea s-aibă preț.
Și, înveninat de-o dulce și fermecătoare jale,
Ai vedea în ea crăiasa lumii gîndurilor tale,
Așa că, închipuindu-ți lăcrămoasele ei gene,
Ți-ar părea mai mîndră decît Venus Anadyomene,
Și, în chaosul uitării, oricum orele alerge,
Ea, din ce în ce mai dragă, ți-ar cădea pe zi ce merge.

Ce iluzii! Nu-nțelegi tu, din a ei căutătură,
Că deprindere, grimasă este zîmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumusețe e în lume de prisos,
Și că sufletul ți-l pierde fără de nici un folos?
În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună,
Tînguirea ta de moarte în cadențele-i adună;
În zadar în ochi avea-vei umbre mîndre din povești,
Precum iarna se așează flori de gheață pe ferești,
Cînd in inimă e vară…; în zadar o rogi: „Consacră-mi
Creștetul cu-ale lui gînduri, să-l sfințesc cu-a mele lacrămi!“

Ea nici poate să-nțeleagă că nu tu o vrei… că-n tine
E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,
C-acel demon plînge, rîde, neputînd s-auză plînsu-și,
Că o vrea… spre-a se-nțelege în sfîrșit pe sine însuși,
Că se zbate ca un sculptor fără brațe și că geme
Ca un maistru ce-asurzește în momentele supreme,
Pîn-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,
Ce-o aude cum se naște din rotire și cădere.
Ea nu știe c-acel demon vrea să aibă de model
Marmura-i cu ochii negri și cu glas de porumbel
Și că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară
Precum în vechimea sfîntă se junghiau odinioară
Virginile ce stătură sculptorilor de modele,
Cînd tăiau în marmor chipul unei zîne după ele.

S-ar pricepe pe el însuși acel demon… s-ar renaște,
Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaște
Și, pătruns de-ale lui patimi și amoru-i, cu nesațiu
El ar frînge-n vers adonic limba lui ca și Horațiu;
Ar atrage-n visu-i mîndru a izvoarelor murmururi,
Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi,
Și-n acel moment de taină, cînd s-ar crede că-i ferice,
Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice
Și cu patimă adîncă ar privi-o s-o adore,
De la ochii ei cei tineri mîntuirea s-o implore
Ar voi în a lui brate să o țină-n veci de veci,
Dezghețînd cu sărutarea-i raza ochilor ei reci.
Căci de piatră de-ar fi, încă s-a-ncălzi de-atît amor,
Cînd, căzîndu-i în genunche, i-ar vorbi tînguitor,
Fericirea înecîndu-l, el ar sta să-nnebunească,
Ca-n furtuna lui de patimi și mai mult să o iubească.
Știe care ea că poate ca să-ți dea o lume-ntreagă,
C-aruncîndu-se în valuri și cerînd să te-nțeleagă
Ar împlea-a ta adîncime cu luceferi luminoși?

Cu zîmbiri de curtezană și cu ochi bisericoși,
S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt
De-a fi umbra frumuseții cei eterne pe pămînt.
O femeie între flori zi-i și o floare-ntre femei —
Ș-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei
Ce-o-nconjoară, toți zicînd că o iubesc — cît de naivă —
Vei vedea că de odată ea devine pozitivă.
Tu cu inima și mintea poate ești un paravan
După care ea atrage vre un june curtezan,
Care intră ca actorii cu păsciorul mărunțel,
Lăsînd val de mirodenii și de vorbe după el,
O chiorește cu lornionul, butonat cu o garofă,
Operă croitorească și în spirit și în stofă;
Poate că-i convin tuspatru craii cărților de joc
Și-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc…
Și cînd dama cochetează cu privirile-i galante,
Împărțind ale ei vorbe între-un crai bătrîn și-un fante,
Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela,
Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala…
Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugărește,
Pe cînd craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i crește,
Ochiul înghețat i-l umplu gînduri negre de amor
Și deodată e vioaie, stă picior peste picior,
Ș-acel sec în judecata-i e cu duh și e frumos…

A visa că adevărul sau alt lucru de prisos
E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr,
Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.
Așadar, cînd plin de visuri, urmărești vre o femeie,
Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin alee
Și pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.
Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară,
Care-n tine se petrece…
Ia întreab-o, bunăoară,
Ș-o să-ti spuie de panglice, de volane și de mode,
Pe cînd inima ta bate-n ritmul sfînt al unei ode…
Cînd vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila —
De ai inimă și minte — feri în lături, e Dalila!