Păcala în Arabia(1) începutul...
Într-o zi însorită de primăvara, când aerul era plin de miresmele florilor de mai, cocostârcii brăzdau văzduhul de cleștar iar văile erau pline de oameni ieșiți la muncile câmpului, Păcală și-a strâns bocceaua atârnând-o pe-un harag și a luat-o răsărit. De mai bine de doi ani a tot auzit vorbindu-se pe la dughenile din sat, în târg și pe la masa boierilui că undevă în Arabia lumea trăiește tare îndstulat, slugile sunt îmbrăcate ca domnii, călăresc armăsari iuți ca vântul și au voie să facă aproapte tot ce un țăran iobag nici nu le visează. Scărpinundu-se după ceafă și tot întocându-se când pe-o parte când pe alta pe lavița tare de lemn acoperită cu o cregă desptetiă primită ca zestre de la soacră-sa, s-a trezit. Era trecut de miezul nopții și Lăbuș, javra de la poarta scheuna a foame și sete iar nevastă-sa alăpta cu zor al șaptelea Păcălici, cu o durere sufletească de moarte totuși s-a decis, pleacă la arabi să câștige carboavele necesare unui trai omenesc, fără dijme, vitărit și alte pocloniri și munci la boier.
După o săptămână de catehism și oleacă de post, Păcală, împăcat cu cele sfinte, s-a pregătit de plecare. Între timp a mai aflat de la bătrânul dascăl câte ceva despre nația și obiceiurile mohomedanilor, ce năravuri au și ce nu-i tocmai potrivit să faci prin părțile acelea. Coconu nu a fost tocmai încântat de hotărea lui Păcală, dar cunoscându-i apucăturile și cătătura, l-a binecuvântat înainte de drum cu un: pieri din ochii mei afară (figură de stil) și să nu te mai aud că-mi umbli cu aiureli arăbești, la-s că-ți arăt eu ție burji halifi, armăsari, ferrari, armani, iahturi, cadâne și briliante! Ei cum să vă spun unele babe mai bisericoase adunându-se la râu în timp ce spălau rufăria turuiau verzi și uscate, dar uite că nu știum cu se face, că întocându-se o dată de la câmp auzi-se de la ele, că cică acolo la muntele sfânt în Grecia era un călugăr bătrân, slăbit de post și rugăciune care răspîndea un fel de lumină și care prezicea viitorul. Se spune că pustnicul acela era foarte înțelept și prevedea viitorul, avertizând lumea despre decăderea dun zilele cele de pe urmă, despre păsările de fier zburătoare, despre dreptunghiurile ciudate până la nori, cu oameni locuind în cutiuțe, desfrâul, mândria și poftele ridicate la loc de cinste în colțurile odăilor unde înainte ardea candela sub icoana casei înfășurată în prosop, deasupra stiblei de busuioc și a crăciunelului. Se mai zice că oamenii de pe urmă vor grăi tot așa de limpede unii cu alții trăind la diferite capete ale pământului folosind un fel de fereastră ca din oglindă. Minunată e grădina ta Doamne, și-a făcut cruce Păcală, continuîndu-și agale drumul neluînd în seamă sporovăiala muierilor. Și uite așa dintr-o dată vorbele auzite în treacăt au început să-i răsune tot mai clar și mai limpede ca un șopot de izvor în ultima noapte din casa părintească.....
După o săptămână de catehism și oleacă de post, Păcală, împăcat cu cele sfinte, s-a pregătit de plecare. Între timp a mai aflat de la bătrânul dascăl câte ceva despre nația și obiceiurile mohomedanilor, ce năravuri au și ce nu-i tocmai potrivit să faci prin părțile acelea. Coconu nu a fost tocmai încântat de hotărea lui Păcală, dar cunoscându-i apucăturile și cătătura, l-a binecuvântat înainte de drum cu un: pieri din ochii mei afară (figură de stil) și să nu te mai aud că-mi umbli cu aiureli arăbești, la-s că-ți arăt eu ție burji halifi, armăsari, ferrari, armani, iahturi, cadâne și briliante! Ei cum să vă spun unele babe mai bisericoase adunându-se la râu în timp ce spălau rufăria turuiau verzi și uscate, dar uite că nu știum cu se face, că întocându-se o dată de la câmp auzi-se de la ele, că cică acolo la muntele sfânt în Grecia era un călugăr bătrân, slăbit de post și rugăciune care răspîndea un fel de lumină și care prezicea viitorul. Se spune că pustnicul acela era foarte înțelept și prevedea viitorul, avertizând lumea despre decăderea dun zilele cele de pe urmă, despre păsările de fier zburătoare, despre dreptunghiurile ciudate până la nori, cu oameni locuind în cutiuțe, desfrâul, mândria și poftele ridicate la loc de cinste în colțurile odăilor unde înainte ardea candela sub icoana casei înfășurată în prosop, deasupra stiblei de busuioc și a crăciunelului. Se mai zice că oamenii de pe urmă vor grăi tot așa de limpede unii cu alții trăind la diferite capete ale pământului folosind un fel de fereastră ca din oglindă. Minunată e grădina ta Doamne, și-a făcut cruce Păcală, continuîndu-și agale drumul neluînd în seamă sporovăiala muierilor. Și uite așa dintr-o dată vorbele auzite în treacăt au început să-i răsune tot mai clar și mai limpede ca un șopot de izvor în ultima noapte din casa părintească.....
Comments
Post a Comment