În loc de dedicaţie...

Din câte mă ţin minte caut femeia ideală în una din felinele ce populau mediiile în care mă invârteam ca un titirez la şcoală, în cercul de dansuri, la facultate sau la locul de muncă. S-au topit zăpezi şi au venit primăveri până am descoperit ochii tainici şi zâmbetul plin de înţelesuri într-un transport public, nici prea plin, nici prea gol, tocmai potrivit pentru întâlniri schimbătoare de destine şi vieţi. Vorbesc la trecut dar mă refer deopotrivă la prezent şi viitor la perechea ideală, care niciodată nu va coincide cu proiecţia stereotipică pe care şi-o formează creerul sub influenţa pornirilor carnale sau a situaţiilor de moment. Nu ştiu singure ce doresc şi încearcă să redescopere chibrituli şi roata, iar cel care le reaminteşte că toate au fost deja inventate şi reinventate, eşti catalogat ca indecent, nesimţit şi stăpânul seifului complicat şi lucitor golit de calităţile care gâdilă orgoliul şi ceva în plus a Evei ridicate în slăvi aruncate în gol...  Viaţa de aceea este extraordinar de frumoasă pentru că de fiecare dată poţi descoperi noi realităţi, noi planuri care scapă privirii obosite de seceră şi ciocan şi pentru că atunci când îţi pare că eşti la limita prăpastiei intervine cineva magistral în destinul şi viaţa muritorului. A fost, este sau încă vom fi ceea ce suntem e doar o chestie de timp şi nu întodeauna aceasta depinde de noi, viaţa-i divină.