Peripețiile pustiului...
Niciodată până mai ieri nu pricepuse cu adevărat esența maximei pe care o întâlnise într-un colț de pagină a unei cărți prăfuite, proverbul suna ceva de genul nicodată cel sătul nu îl va înțelege pe cel flămând și bogatul nu îl va pricepe pe cel sărac.
Cel puțin aceste adevăruri stau în picioare până la un timp. Înfăsurat din cap până-n picioare în șalul de in menit să-i apere corpul de arșița zile, furtunile de nisip și răcoarea nopților pustiei, pășea lunecând încet fără grabă coborând și urcând dunele deșertului în drum spre Bagdad. Potrivit legendelor doar cei inițiați de ispitele și probele nisipurilor mișcătoare erau vrednici de a-și încerca norocul în căutarea lămpii fermecate din muntele de foc. De la facere lumii încoace aceste legende s-au transmis prin viu grai din tată în fiu și doar întamplarea a făcut ca mitul fericirii și a belșugului absolut să ajungă și la urechile soldaților romani, debarcați întru slava eternei cetăți pe țărmurile fierbinți ale legendarei Alexandrii a faraonilor și a piramidelor. Departe au rămas caprele părinșilor pe care le păstea pe dealurile și văile împădurite, ca un vis apăreau acum prietenii de joacă, camarazii de arme sau firele de fum ale ofrandelor jertfite celui de sus în zilele de sărbătoare.
În căutarea lămpii fermecate cu djin în ea au plecat din diminețile creație mulțe suflete, o parte au urmat calea cea lată și bine pietruită, alți au ales cărăruia intortocheată, pe undeva abrupt, croită cu maceta prin jungla tropicală sau pierdută-n clepsidra sahariană. Mulți sunt chemați dar puțini aleși iar șoseau aglomerată de inșii dormici de câștig imediat sfârșește în abatorul de vite, acolu unde focul e încins si mirosul de carne la proțap face insuportabilă respirația sau consumul de mici sau frigărui. Liniștea minții, paza simțurilor, pasul mic și măsurat, credința în reușita finală și altele desprinse de aici ca niște rădăcini cu ramificații impleticite, au fost și rămân tainele principale ale introducerii în enigmele mistice are regăsirii fericirii cândva pierdute....
Cel puțin aceste adevăruri stau în picioare până la un timp. Înfăsurat din cap până-n picioare în șalul de in menit să-i apere corpul de arșița zile, furtunile de nisip și răcoarea nopților pustiei, pășea lunecând încet fără grabă coborând și urcând dunele deșertului în drum spre Bagdad. Potrivit legendelor doar cei inițiați de ispitele și probele nisipurilor mișcătoare erau vrednici de a-și încerca norocul în căutarea lămpii fermecate din muntele de foc. De la facere lumii încoace aceste legende s-au transmis prin viu grai din tată în fiu și doar întamplarea a făcut ca mitul fericirii și a belșugului absolut să ajungă și la urechile soldaților romani, debarcați întru slava eternei cetăți pe țărmurile fierbinți ale legendarei Alexandrii a faraonilor și a piramidelor. Departe au rămas caprele părinșilor pe care le păstea pe dealurile și văile împădurite, ca un vis apăreau acum prietenii de joacă, camarazii de arme sau firele de fum ale ofrandelor jertfite celui de sus în zilele de sărbătoare.
În căutarea lămpii fermecate cu djin în ea au plecat din diminețile creație mulțe suflete, o parte au urmat calea cea lată și bine pietruită, alți au ales cărăruia intortocheată, pe undeva abrupt, croită cu maceta prin jungla tropicală sau pierdută-n clepsidra sahariană. Mulți sunt chemați dar puțini aleși iar șoseau aglomerată de inșii dormici de câștig imediat sfârșește în abatorul de vite, acolu unde focul e încins si mirosul de carne la proțap face insuportabilă respirația sau consumul de mici sau frigărui. Liniștea minții, paza simțurilor, pasul mic și măsurat, credința în reușita finală și altele desprinse de aici ca niște rădăcini cu ramificații impleticite, au fost și rămân tainele principale ale introducerii în enigmele mistice are regăsirii fericirii cândva pierdute....
Comments
Post a Comment